Vasile Tudor

Sonet către însumi
De multă vreme nu exist
Sunt numai cel care a fost
Cuvintele sunt doar un chist,
Cancerigene, fără rost.
  

Desprinse lent de înţeles
De-al lucrurilor sentiment
Cuvintele mă dor ades
Cu pulsul lor intermitent.

De multă vreme în tumult
Rămâne numai ce-i tăcut
Cu sufletul nu mai ascult
Insesizabilul e mut.

Inexistent de când nu scriu
Mi-i trupul înveliş pustiu.


Sonet către solitar

Acesta este chipul meu
Alcool vărsat de zbuciumare
O gură clatină mereu
Luciditatea în pahare.

Lăsaţi-mă să tac amar
Îngenunchiat în mine însumi
Asurzitor de solitar
În ceea ce-i denecuprinsu-mi.

O haină demodată sunt
Pe care-o schimbi dintr-o suflare
Făptură subţiată-n vânt
De o lumină migratoare.

Acesta este cel înfrânt
De noaptea îmbătată-n soare!

Sonet către naştere

Naşterea stă să se-întâmple
O placentă-i acest trup
Somnoroasele de tâmple
Dintre stele mi le rup.

Îmi rup orele din însumi
În cadrane iar le sparg
Tot ce mişcă-n ceruri visu-mi
A mai fost oprit în larg.

Nu e nou nimic în sine
Sufletul e tot nomad
Formele-i rămân străine
Raiul e-nslăvit de iad.

Sunt... dar ce întunecime
Încă o să mă-nlumine!


Dar orb eram...

O, câtă sfinţenie în acalmia din trecut!
Cel fericit m-abandonează
de-a pururea şi-n veci...
Blestem vouă, noptatice vârste,
palide zvâcniri de zi!
Altădată râsul alb
spulbera orice urmă de griji;
altădată fără patimi eram
şi alintatul nemuririi!
Ai spune că fragilul
era chiar spaima din jurul lunii...
dar orb eram şi nu puteam vedea
cum Timpul profanează intimitatea lumii

Magie

O, nebunia de-a fi fericit prin uitare:
opiu trufaş!
Pace vouă, vremi ale doliului de argint,
pace albelor iubiri!
Tânărul sfios
Îmblânzeşte şarpele singurătăţii
redându-mă Iluziei;
ziua învierii înalţă siluete
într-o muzică ameţitoare...
O, magie, rară magie
prin tine mă revolt.