duminică, 16 decembrie 2012

Constantin Pădureanu


                                               

MANDA  CIUNGA

  
Manda Pascu, zisă Ciunga, era
O femeie de şaizeci şi cinci de ani.
Porecla îi venea de la palma
Dreaptă la care avea tăiate
Primele patru degete şi din care
Îi rămăsese întreg doar degetul mic.
Necazul s-a întâmplat,  demult,
În tinereţea ei, înainte de Crăciun.
Dinu Pascu a venit acasă mort
De beat şi a început scandalul
I-a spus Mandei că o să vină
În peţit Vasile Stăncuţă.
Dar ea a răspuns că nu-i place,
Că e urât şi crecănat, chiar
Dacă are 30 de pogoane de pământ
Şi este singur la părinţi.
Mai bine pleacă în lumea largă
La nimeni să nu-i fie dragă

Dinu a luat un topor care
Era lângă parmalâc, a prins-o
Şi a întrebat-o dacă îl ia
Pe Vasile, că, dacă nu, el îi
                                      taie o mână.
Nevasta şi cele trei surori mai mici
Priveau înspăimântate şi plângeau.
Ochii îi sticleau şi toporul îi
                                        lucea în mână.
Manda a dat să scape din strânsoarea lui,
Dar degeaba că n-avea snagă în ea.
A târât-o până la un chituc de lemn,
I-a pus mâna dreaptă pe el,
A izbit cu toporul
Şi a căzut nenorocirea peste viaţa ei.
A început să urle de durere
Şi au sărit vecinii
Însă era prea târziu,
Nimic nu mai putea fi
Ca înainte.

A venit Rada Bărbucică, moaşa,
Şi i-a oblojit mâna,
Dar, la scurtă vreme, i s-a obrintit
Şi abia spre primăvară s-a vindecat.
Dinu Pascu dăduse în darul beţiei
S-a făcut pocăit şi a început să citească
Biblia.
Manda Ciunga nu l-a mai privit
În ochi toată viaţa ei,
Pentru că o mutilase şi trebuia
Să se arânească doar cu o mână.
Nici la moartea lui n-a fost.
Ea, săraca, a rămas să-şi tragă
Păcatele.
Muncind, cu ziua pe la unul şi pe la altul
Prin sat.
La fântână scotea apă cu greu,
Şi, dacă nu apărea cineva să-i
Tragă găleata, se ajuta şi cu dreapta.
Dar ce folos că nu avea
Prea mare putere în degetul mic
Şi ciotul rămas din cel mare.

Primăvara era pe câmp şi prin pădure,
Să culeagă: ghiocei, iarbă mare, tufa iepurelui,
Tămâioare, viorele, ciuperci, fragi, coarne, mure,
Afine, coacăze, porumbe, agreşe, măceşe şi flori.
Şi se ducea cu ele în Coveia şi le vindea
La Piaţa Mare sau pe Unirii.
Vara mergea la grădina ceapeului
La strâns: roşii, castraveţi, dovlecei, ardei,
Vinete, cartofi, pepeni şi lubeniţe.
Toamna, o luau oamenii, mai mult din milă,
La vii, la cules

Manda Ciunga stă la marginea
Rudarilor Olteniei, în conacul boieresc,
Cum   zicea de parigorie,
Care era, de fapt, doar o odăiţă
Cu pământ pe jos şi cu o singura fereastră,
Dar şi-n aia pusese tablă, că i se urâse de câte ori
Îi spărsese geamul beţivanul de Costică Vârâceanu,
Ibovnicul ei.
În odăiţă, avea un pat de lemn
Cu rogojină pe el, lada cu zestre
Din care mai rămăseseră:
Scurteica, ţoalele de moarte şi o cergă peticită.
Două scăunele, o măsuţă
Cu trei picioare şi o lampă de sticlă
Numărul cinci.

Seara, Manda Ciunga se opri
În răscruci, la Cucu, la taină, cu femeile,
Să mai afle şi ea ce se mai întâmplă în sat.
Era rea de gură, avea numai
Arţaguri şi pârţaguri şi arunca
Vorbele  cu nemiluita.
Femeile o evitau şi nu-şi
Prindeau mintea cu ea,
Că o ştiau şompalie,
Sămânţă a dracu şi
Sărită de pe fix

Pe linie, venind dinspre grădiniţă,
Cobora un om.
Mergea încet şi călca apăsat,
Bălăbănindu-şi mâinile pe lângă corp,
Ca militarii.
Manda Ciunga îşi duse mâna
Streaşină la ochi şi întrebă:
-         Al cui este, fă, muică, crecănatul ăla ?
Ia, ia, ia uite ce urât merge…Doamne !
Şi se închină.
-         Păi, nu e Georgică Timidai, nepotu dumitale,
Zise Lina lui Ion Tizu
Bucuroasă că a prins-o la cotitură
Şi o strânge cu uşa.
-         Daaaa! Dacă, da e frumos şi îi şade bine.

COLECTIVIZAREA FORȚATĂ

Pe vremea colectivizării, Gogu Ocroteală
Din Rudarii Olteniei s-a băgat, să-i ajute
Pe cei de la raion și alerga prin sat
Zi și noapte să-i forțeze pe oameni
Să se înscrie la Gospodăria Agricolă Colectivă
”Drumul lui Lenin.”
Venise și unu Călinescu, avea un nas lung
 Și purta un șal roșu.
Ăla umbla prin sat și făcea un C pe poartă,
Adică, pentru el, însemna că te-ai trecut la
Colectivă.
Dacă nu-l aveai pe C pe poartă,
Te chema cu cererea de intrare
Și trebuia să plătești și o taxa de 25 de lei.
Pe atunci era o sumă mare.
Ocroteală era cățelușul lui și toată
Ziua se gudura pe lângă pulpana
Ăluia.
Și-l informa de tot ce mișcă în sat.


Umblau de două luni după Nicu Ascunseanu
Cel mai bogat din sat: 35 de pogoane
De pământ, car cu boi, cazan cu țuică,
Treierătoare și cea mai răsărită casă.
Îl urmăreau și nu-l găseau deloc.
Ăsta stătea pitulat prin pădurea Ivănoaia,
Departe de sat, în apropiere de Palilula.
Într-o noapte, venise acasă după provizii
De mâncare și după schimburi de haine.
Și l-au prins, nu mai avea unde să fugă.
Erau și trei milițieni înarmați.
Au deschis poarta și au băgat dubița neagră
În curte.
Nevastă-sa și cele trei fete mărunțele
                                                            au început să plângă.
Au crezut că îl arestează și îl duc la Bug
Ca pe Pârvu lui Ureche.
L-au suit în mașină și au plecat.


Ocroteală, care n-avea nici în clin, nici
În mânecă cu colectivizarea forțată a
Agriculturii, a început presiunea și
Intimidarea:
-         Te treci, Nicule?
-         Nu, mârâia Ascunseanu.
Dacă ar fi fost doar ei doi,
I-ar fi pus mâna în gât și l-ar fi sugrumat.
Dar așa a înghițit în sec și un milițian
L-a lovit cu patul armei peste față
    -    Stai jos pe banchetă, banditule, s-a răstit Ocroteală
Era și el om din sat și se purta așa ?!
S-a așezat.
,,Legați-l la ochi,, și l-a legat milițianul
Care îl bătuse.
Pe urmă către Călinescu:
-         Tov. instructor, eu zic să-l ducem la Calafat,
Să-l aruncăm în Dunăre și scăpăm de el.
-         Așa e bine, tovule, i-a răspuns ăla.


Au mers toată noaptea și dinspre ziuă
                                                            l-au dat jos.
L-au dezlegat la ochi și a privit
Înaintea lui.
Nicu Ascunseanu și-a făcut scurt socotelile:
“Doamne! Ăștia m-aruncă în Dunăre și
Îmi rămân nevasta și cele trei fetițe
Pe drumuri.”
-         Te treci, bă, banditule ? l-a înghiontit Ocroteală.
-         Mă trec…
-         Bine. Hai în mașină.
În dubița neagră, Nicu Ascunseanu a semnat
Cererea de intrare în colectivă și în
Câteva minute l-au dus acasă,
Au deschis ușa și l-au îmbrâncit
În fața porții.


Atunci, și-a dat seama Nicu Ascunseanu
Că îl plimbaseră toată noaptea pe
Câmp și prin sat și a înțeles că
De fapt Dunărea era Jiul…  
     
PĂTRU URSU

Moș Pătru Ursu se descurca din greu
După ce îi murise nevasta, Tudora.
Cei doi băieți erau însurați și la
                                                    casele lor.
Unul în Braniște și altul în Livezi
Se duseseră în averile muierilor
Măgari închiriați.
Dar pe bătrân nu-l deranjau deloc
Bârfele.
Gura lumii numai pământul galben o astupă.
Intră în bucătărie și trase un păhărel
                                                             de țuică.


Azi, trebuia să-l caute poștașul cu pensia.
Lucrase la cefereu, la gara din Rudarii Olteniei,
Ca acar.
Deși trecuse de 70 de ani, Pătru se ținea drept
Și trecea pe linie țanțoș și fudul,
Că el era pensionar de stat.
Era în august și pe 25 ale fiecărei luni
Primea banii, că lucrase în a doua
armată a țării.
Nu rămăsese în agricultură.
“De bine, de rău, gândi el, trece luna
Și primesc 500.000 de lei. Ce sunt de ici,
                                                        de colo,
De lepădat ?!
Ori am ca Ilie Treanță 65.000 de la ceape
Nu merge, taică, eu am muncit
Patruzeci de ani la calea ferată, nu glumă.”



Pătru ieși în curte și se duse la gardul
Vecinului său, Nicolae Streche, cu care
Nu mai vorbise de o săptămână.
-         Colae, Colae, ia vino, neică, până încoa.
Omul apăru cu o bucată de brânză
În mână.
Și mânca din ea, doar ce se ridicase
                                                            de la masă.
Mai era puțin și se apropia de prânz.
     -     Bă, Colae, o visai pe dadă ta, Tudora
            Era veselă și mă întreba:
           “Bă, Pătrule, ce mai face Colae al nostru ?”
            Și venii să-ți spui și să mai discutăm
            Și noi ca oamenii: una, alta și ailaltă.
-         Eram la masă și mă deranjași!
Răzdania mă-sii de treabă azi și mâine
     -    Hoooo, bă, ce ți se strășună așa din senin,
           Te supărași și ți se ține din puțin.
           Parcă ai avea nas de ceară, zău așa
           Nu poate omu să schimbe cu tine o vorbă,
           Că gata îți sări muștaru.
     -     Bine, bine, spune, cu mata oricum
           Aș da-o tot n-o scot la cap și n-o nimeresc
                                                                      pe a bună.
           Da, te ascult.
     -     Iote de ce te strigai eu...
            Nu mai vreau calu și căruța, să mă reped
            Până la nenea în vale, în Gabru,
            Să duc niște bulendre până-n sară
            Dă-mi ăl măgar, că e mai bine.
-         Te treziși târziu, moș Pătrule,
Acu plecă socru meu cu el în deal,
La târlă.
Nu-și termină răspunsul, că dinspre grădină
                                                                        se auzi:
-         I-ha, I-ha, I-ha, I-ha, I-ha, I-ha, I-ha.
Atunci, bătrânul se ridică pe gard,
Văzu măgarul și zise:
-         Bă, Colae, ăla di colo, de la nuc
Nu e măgarul tău ?!
-         Ba da, dar acolo îl leg eu
Când nu vreau să-l dau...


                                   04.12.2012 Craiova

joi, 19 iulie 2012

Mihaela Archip























Autoportret

De-atâta timp
hoinar prin mine însumi
nu-ncerc
decât
să dăltuiesc în cuvinte
frânturi de suflet,
din mers
abia răscolind praful unui drum,
în magic ritual
de trecere.


Mihaela Archip, Libertatea unui condamnat la viaţă, Ed. Axa, 2009


luni, 18 iunie 2012

Vasile Tudor






Sonet către însumi
De multă vreme nu exist
Sunt numai cel care a fost
Cuvintele sunt doar un chist,
Cancerigene, fără rost.
  
Desprinse lent de înţeles
De-al lucrurilor sentiment
Cuvintele mă dor ades
Cu pulsul lor intermitent.

De multă vreme în tumult
Rămâne numai ce-i tăcut
Cu sufletul nu mai ascult
Insesizabilul e mut.

Inexistent de când nu scriu
Mi-i trupul înveliş pustiu.


Sonet către solitar

Acesta este chipul meu
Alcool vărsat de zbuciumare
O gură clatină mereu
Luciditatea în pahare.

Lăsaţi-mă să tac amar
Îngenunchiat în mine însumi
Asurzitor de solitar
În ceea ce-i denecuprinsu-mi.

O haină demodată sunt
Pe care-o schimbi dintr-o suflare
Făptură subţiată-n vânt
De o lumină migratoare.

Acesta este cel înfrânt
De noaptea îmbătată-n soare!

Sonet către naştere

Naşterea stă să se-întâmple
O placentă-i acest trup
Somnoroasele de tâmple
Dintre stele mi le rup.

Îmi rup orele din însumi
În cadrane iar le sparg
Tot ce mişcă-n ceruri visu-mi
A mai fost oprit în larg.

Nu e nou nimic în sine
Sufletul e tot nomad
Formele-i rămân străine
Raiul e-nslăvit de iad.

Sunt... dar ce întunecime
Încă o să mă-nlumine!


Dar orb eram...

O, câtă sfinţenie în acalmia din trecut!
Cel fericit m-abandonează
de-a pururea şi-n veci...
Blestem vouă, noptatice vârste,
palide zvâcniri de zi!
Altădată râsul alb
spulbera orice urmă de griji;
altădată fără patimi eram
şi alintatul nemuririi!
Ai spune că fragilul
era chiar spaima din jurul lunii...
dar orb eram şi nu puteam vedea
cum Timpul profanează intimitatea lumii

Magie


O, nebunia de-a fi fericit prin uitare:
opiu trufaş!
Pace vouă, vremi ale doliului de argint,
pace albelor iubiri!
Tânărul sfios
Îmblânzeşte şarpele singurătăţii
redându-mă Iluziei;
ziua învierii înalţă siluete
într-o muzică ameţitoare...
O, magie, rară magie
prin tine mă revolt.


duminică, 17 iunie 2012

Matei Hutopila


Matei Hutopila, Cartea de Editură Max Blecher, 2011

Înmormântare
satu-i îmbibat de razele necoapte ale primăverii
iar cei câţiva nori se târâie leneş
pe un cer pe care l-am mai văzut demult
într-o după-amiază la fel de însorită şi calmă
ca de duminică
mă las bătut de vântul răcoritor pe creasta dealului
inspir
expir
inspir
pe vale, în spate, e cimitirul pe vale, în faţă, e satul
coborâm ca-ntr-o procesiune tăcuţi resemnaţi
simt că ne-am înţelege într-un fel ciudat
fără vorbe fără priviri
simt că ne mişcăm în acelaşi ritm cu
norii cu dealurile cu pomii cu furnicile
totul într-o unică senzaţie stranie
de bine de pace de imponderabilitate

cfr
spre cîmpulung nu-s trenuri noi
aşa că nu m-am mai dus acasă
de fapt cîmpulung nici măcar nu-i acasă
şi detest oricum gările româneşti
cu cerşetori pişat diformi şi funcţionare ţâfnoase
mă duc cu gându la india (dacă or avea
gări acolo) nu-mi place berea la pet
şi nici atât peturile aruncate pe geam de colegii de compartiment
spre tecuci îs trenuri noi
aşa că merg dacă e nevoie
pe cât posibil noaptea
mă uit pe geam la negreala aia
aşa cum se vede din lumina asta chioară de neon
îi mai ok decât pârloagele pe care le ad-
­miri din acceleratu de şase-şi-doişpe
să-l citeşti pe aitmatov şi să nu vezi issîk-kulu
să-l citeşti pe lermontov şi să nu vezi piatigorsku
şi mai pune la socoteală
riga tallinn kamianeţ-podilskii buenos aires
moscova lu makanin n-o pun, nu în afara hârtiei
din paporniţa unui ţăran o scăpat o găină
nu ştiu de care din ei mi-e mai milă
nu ştiu de care din noi nu mi-e

ecaterina
veneam de la iaşi la tecuci ca
de la moscova la petuşki dar
eu nu eram beat decât de tine
cât de patetic şi cât de-adevărat
„eu» însemna însingurare
„tu» însemna departe
„noi» era singurul lucru la care tânjeam
noi şi toate chestiile care porneau de-aici
care puteau porni
îmi erai prima singura matiora
o matioră pe care nu voia nimeni s-o cufunde dar
asta nu mă liniştea cu nimic
erai pământul matiorei din care-am rodit
erai malul înalt al matiorei de pe
care priveam în depărtări
erai câmpul înflorit al matiorei în care m-
aruncam cu faţa-n sus cu ochii închişi
cu faţa-n soare
mă entuziasmam des şi cu însufleţi­re dar toate 
păleau naintea ta brusc şi cu desăvârşire
ca dragostea pentru maşini a lui zahar pavlovici naintea
unui proşka desculţ pe-o cale ferată far de sfârşit
veneam de la iaşi la tecuci ca de la moscova la petuşki
iar iaşul meu semăna tot mai mult
cu moscova lui makanin