Vasile Tudor

Sonet către însumi
De multă vreme nu exist
Sunt numai cel care a fost
Cuvintele sunt doar un chist,
Cancerigene, fără rost.
  

Desprinse lent de înţeles
De-al lucrurilor sentiment
Cuvintele mă dor ades
Cu pulsul lor intermitent.

De multă vreme în tumult
Rămâne numai ce-i tăcut
Cu sufletul nu mai ascult
Insesizabilul e mut.

Inexistent de când nu scriu
Mi-i trupul înveliş pustiu.


Sonet către solitar

Acesta este chipul meu
Alcool vărsat de zbuciumare
O gură clatină mereu
Luciditatea în pahare.

Lăsaţi-mă să tac amar
Îngenunchiat în mine însumi
Asurzitor de solitar
În ceea ce-i denecuprinsu-mi.

O haină demodată sunt
Pe care-o schimbi dintr-o suflare
Făptură subţiată-n vânt
De o lumină migratoare.

Acesta este cel înfrânt
De noaptea îmbătată-n soare!

Sonet către naştere

Naşterea stă să se-întâmple
O placentă-i acest trup
Somnoroasele de tâmple
Dintre stele mi le rup.

Îmi rup orele din însumi
În cadrane iar le sparg
Tot ce mişcă-n ceruri visu-mi
A mai fost oprit în larg.

Nu e nou nimic în sine
Sufletul e tot nomad
Formele-i rămân străine
Raiul e-nslăvit de iad.

Sunt... dar ce întunecime
Încă o să mă-nlumine!


Dar orb eram...

O, câtă sfinţenie în acalmia din trecut!
Cel fericit m-abandonează
de-a pururea şi-n veci...
Blestem vouă, noptatice vârste,
palide zvâcniri de zi!
Altădată râsul alb
spulbera orice urmă de griji;
altădată fără patimi eram
şi alintatul nemuririi!
Ai spune că fragilul
era chiar spaima din jurul lunii...
dar orb eram şi nu puteam vedea
cum Timpul profanează intimitatea lumii

Magie

O, nebunia de-a fi fericit prin uitare:
opiu trufaş!
Pace vouă, vremi ale doliului de argint,
pace albelor iubiri!
Tânărul sfios
Îmblânzeşte şarpele singurătăţii
redându-mă Iluziei;
ziua învierii înalţă siluete
într-o muzică ameţitoare...
O, magie, rară magie
prin tine mă revolt.

Matei Hutopila

Matei Hutopila, Cartea de Editură Max Blecher, 2011

Înmormântare

satu-i îmbibat de razele necoapte ale primăverii

iar cei câţiva nori se târâie leneş

pe un cer pe care l-am mai văzut demult

într-o după-amiază la fel de însorită şi calmă

ca de duminică

mă las bătut de vântul răcoritor pe creasta dealului

inspir

expir

inspir

pe vale, în spate, e cimitirul pe vale, în faţă, e satul

coborâm ca-ntr-o procesiune tăcuţi resemnaţi

simt că ne-am înţelege într-un fel ciudat

fără vorbe fără priviri

simt că ne mişcăm în acelaşi ritm cu

norii cu dealurile cu pomii cu furnicile

totul într-o unică senzaţie stranie

de bine de pace de imponderabilitate

cfr

spre cîmpulung nu-s trenuri noi

aşa că nu m-am mai dus acasă

de fapt cîmpulung nici măcar nu-i acasă

şi detest oricum gările româneşti

cu cerşetori pişat diformi şi funcţionare ţâfnoase

mă duc cu gându la india (dacă or avea

gări acolo) nu-mi place berea la pet

şi nici atât peturile aruncate pe geam de colegii de compartiment

spre tecuci îs trenuri noi

aşa că merg dacă e nevoie

pe cât posibil noaptea

mă uit pe geam la negreala aia

aşa cum se vede din lumina asta chioară de neon

îi mai ok decât pârloagele pe care le ad-

­miri din acceleratu de şase-şi-doişpe

să-l citeşti pe aitmatov şi să nu vezi issîk-kulu

să-l citeşti pe lermontov şi să nu vezi piatigorsku

şi mai pune la socoteală

riga tallinn kamianeţ-podilskii buenos aires

moscova lu makanin n-o pun, nu în afara hârtiei

din paporniţa unui ţăran o scăpat o găină

nu ştiu de care din ei mi-e mai milă

nu ştiu de care din noi nu mi-e

ecaterina

veneam de la iaşi la tecuci ca

de la moscova la petuşki dar

eu nu eram beat decât de tine

cât de patetic şi cât de-adevărat

„eu» însemna însingurare

„tu» însemna departe

„noi» era singurul lucru la care tânjeam

noi şi toate chestiile care porneau de-aici

care puteau porni

îmi erai prima singura matiora

o matioră pe care nu voia nimeni s-o cufunde dar

asta nu mă liniştea cu nimic

erai pământul matiorei din care-am rodit

erai malul înalt al matiorei de pe

care priveam în depărtări

erai câmpul înflorit al matiorei în care m-

aruncam cu faţa-n sus cu ochii închişi

cu faţa-n soare

mă entuziasmam des şi cu însufleţi­re dar toate 

păleau naintea ta brusc şi cu desăvârşire

ca dragostea pentru maşini a lui zahar pavlovici naintea

unui proşka desculţ pe-o cale ferată far de sfârşit

veneam de la iaşi la tecuci ca de la moscova la petuşki

iar iaşul meu semăna tot mai mult

cu moscova lui makanin

Constantin Preda

Constantin Preda, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2012

Poezie

        de Constantin Preda

nici nu ştie mezina mea

nici nu ştie mezina mea

că patul pe care dorm este din umbră

iar cuvintele cu care zbor

(peste milenii/peste dealuri/peste genuni)

sunt tot din umbră

iată că vine o zi

în care trebuie să capitulezi

să pleci steagul

să le cazi în genunchi huhurezilor

să asculţi cântecul nedesluşit al bufniţei

să te supui

să baţi mătănii

să spui totul

vine o zi în care

cea mai frumoasă efigie este umbra

iar cel mai strălucitor sceptru—asfinţitul

vine o zi

în care un vânt năpraznic

rupe funiile cu care sunt legaţi lupii

de limba clopotelor albastre de pe cer

nici nu ştie mezina mea

că o pereche de gheare

va gâtui luna

cenzură

Virginiei Mircea

niciodată nu voi mai putea cânta cu-atâta jale zborul (frânt)

al sitarilor în bataia puştii

niciodată nu voi mai putea cânta cu-atâta jale nechezatul

cailor sălbatici la porţi de abator

niciodată nu voi mai putea fi frate cu macul

niciodată nu voi mai putea trimite (inorogilor) telegrame târzii

niciodată nu voi mai fi liber să-mi public la ziar amăgirea de-a fi

cineva (deasupra noastră) ne fotografiază sufletul

cineva ne-ascultă ticăitul inimii

cineva ne aşază copilăria într-un ştreang

dimineaţa aceasta

dimineaţa aceasta are gust de gutuie crudă

dimineaţa aceasta se adaugă peste hotarul altei zile

dimineaţa aceasta prin care istoria urcă din file

dimineaţa aceasta prin roua căreia moartea-şi cere simbria

mi-am croit un costum din frunze uscate

ninge

în boncăluit de cerbi

ca acum o sută de ani

când glonţul tras de un vânător orb/ în munţi

mi-ar fi putut atinge (ca pe un trofeu) inima

am plâns atunci am spus proverbe am adormit fericit

mi-am croit un costum din frunze uscate

viaţa mea a şerpuit leneş ca un pârâiaş până la rădăcinile ghilotinei

viaţa mea s-a scurs odată cu ticăitul limbilor de ceas

n-am apucat nici acum să-mi cunosc cu adevărat sufletul

n-am apucat nici acum să aflu dacă poezia

este un nor sau o ţară

pe fruntea bunului dumnezeu

prăpastie

pe coala de scris oraşul deschide o prăpastie

din adâncul căreia arcaşi cu săgeţi otrăvite

ţintesc în frunţile noastre

ca-n florile unui măr ionatan

fruntea mea în cătarea puştii

fruntea mea în cătarea puştii

sărutată de gloanţe de vorbe de sânge

de rafale de spini

(asasinul care îmi calcă pe urme are pieptul plin de medalii

asasinul calcă desculţ prin zăpadă prin flăcări pe cioburi de oglinzi)

traiectoria glonţului nu ţine cont de urgiile vremii

telegraful albastru sparge muţenia orologiului cu sfinţi

fruntea mea – pământ obosit de istorii

râd şi plâng cu eretele – duhovnicul

poeţilor înmormântaţi în munţi