"Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire"
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire"
ADRIAN MUNTEANU s-a născut în Şcheii Braşovului, la 21 aug.1948.
A
absolvit Facultatea de Limba si
Literatura Română la Constanţa
(prof. Cornel Regman, asistent Marin Mincu).
Este redactor la Societatea Română
de Radiodifuziune, director de editură, membru al Uniunii Scriitorilor şi al
Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec.
Este autorul volumelor Tăcerea clipei
(Sonete 1), apărut la editura Arania, Braşov, 2005, Casa fără ziduri (Sonete
2), Arania, 2006, PAINGUL ORB (Sonete 3), Arania, 2007, FERESTRE ÎN CETATE (
Sonete 4), Arania, 2008, FEMEIE!… (
Sonete 5), Minerva, Bucuresti, 2009, “ORELE TĂCERII” (Sonete 6) , Dacia XXI,
Cluj-Napoca, 2010 şi al volumului „7” cu care revine la Arania, în 2011.
Susţine recitaluri de muzică şi poezie cu
diverşi interpreţi şi grupuri muzicale, este organizator de evenimente
culturale, actor, scenarist şi regizor cu 21 de premii naţionale de
interpretare, regie şi creaţie literară, şi membru fondator al grupului Caii
Verzi de pe Pereţi din Braşov cu care desfăşoară o activitate culturală
intensă, cu programări lunare ale unor autori importanţi din spaţiul
literaturii româneşti.
SCRIU UN SONET. DEPLINĂ AMĂGIRE
Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire
Un gând buimac într-un ungher îmi
zace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.
Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.
Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.
Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.
Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.
SPUNE-MI, IUBITO,
UNDE-ŢI E POPASUL
Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?
În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,
Aceeaşi Ană, pe un nou altar.
PE MALURI SĂLCII S-AU TREZIT ALENE
Pe maluri sălcii s-au trezit alene,
Ca să aştepte-un răsărit de soare.
Presimt în tâmple trândavă licoare,
Dar somnul încă n-a pierit din gene.
Pe crusta apei scânteieri fugare
Ascund uimirea presurei sub
pene,
Iar plânsul ierbii, năpădit de lene,
A pus cu zorii pietrelor
prinsoare.
Privirea blândă-n orizont răneşte.
Pe cer stau nori molateci ce ascund
Aripa zilei. Clipa ocoleşte
Cuprinsul frunţii într-un zbor rotund.
Şi peştele luminii îşi sticleşte
Eternitatea-n lacul fără fund.
TU CEL CE CAUŢI TAINA ÎNTR-O FILĂ
Tu cel ce cauţi taina într-o filă
Cutreierând neistovit izvoade
Şi năzuieşti spre-adâncile monade
Spune-mi cinstit : ascunzi sub pleoape milă?
Tu cel ce-ntinzi necercetate nade
Pe luciul apei, curgere fragilă,
Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă
Prin ochiul gol al vastelor năvoade
Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline
Cu-n singur fir de iarbă din ogor
Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine
În duhul frunţii, vag şi temător,
Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine
Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?
ÎN UMBRA ZILEI ARIPA SE-MPLÂNTĂ
În umbra zilei aripa se-mplântă
Şi-acoperă uimirile cu pana.
Un strigăt stins îmi sfredeleşte rana
Iubirilor ce nu mă mai frământă.
Lumina stinsă-şi leapădă sutana
Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.
Talaz fugar pe mal se ia la trântă
Cu liniştea ce-mi pustieşte dana.
În iarbă-ngenunchez şi-mi cer iertare
Cărărilor ce le-am urcat pieptiş.
Un fir de iarbă-nfige în uitare
O sabie cu-nsângerat tăiş
Şi pasărea rămasă-n aşteptare
Îmi tăinuieşte-adâncul din frunziş.
SUB CLOPOTUL ZIDIRILOR RĂMASE
Sub clopotul zidirilor rămase
Se pierde urma mânjilor din stele.
Mă arde roua zilei prin obiele
Şi lenea vorbei mi-a pătruns în oase.
S-au spart băşici de patimă sub piele
Şi mi-am zdrelit picioru-n stânci tăioase,
Tot încercând să ocolesc angoase
Ce mi-au legat simţirea în atele.
Surpat de tot sub schele dărâmate,
Un cal îşi plânge aripile vii
Ce nu mai zboară. Îmi era ca frate.
Au sângerat amiezile pustii.
Răscoala clipei timpul ritmic bate
Până în miezul orelor târzii.
EU FLUTURELE-ALUNEC ÎN FÂNTÂNĂ
eu fluturele-alunec în fântână
ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul
n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l
ce vaier lung pe-antene se îngână
n-am cal de foc pe care adăpându-l
să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până
şi-ar împietri copita pe o rână
ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul
ce–i până jos ce tihnă necurată
unde e luciul unde-i un năvod
să frâng în el căderea doar o dată
nu tremură nimic sub lânced pod
pe fund nu-i apă nu e nici o pată
plonjez în gol şi mă strivesc de glod
RĂMÂN COCOŞUL PUS PE-ACOPERIŞURI
rămân cocoşul pus pe-acoperişuri
din tablă sură înfruntând furtuna
ni îl înmoaie vipia nebuna
nu se încurcă-n oarbele desişuri
de sus oraşul mi se pare duna
în care surzii îşi împlântă şişuri
un soi bizar de umbre şi hăţişuri
în care scurmă necurmat minciuna
dar casa mea bătrână şi-a dus veacul
şindrila curge moale în răstimp
rugina groasă mi-a tăiat hamacul
mă încovoi sub orice anotimp
şi peste noaptea ce-a pornit atacul
picioarele mi s-au desprins de timp
MAI BINE MĂ NĂŞTEAM O RÂMĂ-N CLISĂ
mai bine mă năşteam o râmă-n clisă
să-mbăloşez cărările de humă
o sprintenă şi mlădioasă pumă
rupând din carnea zebrelor decisă
o frunză de-aş fi fost uitând postumă
că vântul toamnei m-ar fi vrut ucisă
sau o căpuşă bântuind proscrisă
prin blana vitei care-un chin şi-asumă
mai bine de eram ogar prin pustă
strivind nisipu-n jurul unui cort
sau în oceane paşnică langustă
veghind din valuri umbrele din port
decât izbit de viaţa-n veci injustă
mai bine mă năşteam de-a gata mort
UN FLUTURE, O FLOARE, O FURNICĂ
un fluture o floare o furnică
o pasăre o flacără câmpia
un deal o vale fluviul şi vecia
izvoarele şi marea o amică
un drum o creangă frunzele şi via
un avion ce tocmai se ridică
copilul cel poznaş luat de chică
măicuţa cartea pixul şi hârtia
uliţa strâmtă tatăl meu şi masa
fântâna şi un bal ţinut cu fast
un peşte prins în râu adânc cu plasa
biserica şi-un preot bun şi cast
feciorul meu şi fiica soaţa casa
acestea-s daruri restul e balast
Braşov, 2012
