„Cezar Ivănescu (1941-2008) a fost unul dintre cei mai respectați poeți ai așa-numitului „grup orfic” din poezia anilor ‘70-‘90, reprezentând, în special alături de Mihai Ursachi (deși pot fi invocați ca autori înrudiți și Dan Laurențiu sau ultimul Ioanid Romanescu), o alternativă puternică și orgolioasă la neomodernismul primului val 60-ist.
Personaj dificil, pe cât de iubit de unii, pe atât de detestat de alții, „Don Cezar” a fost unul dintre protagoniștii vieții literare din ultimele decenii ale secolului trecut. Scriitor cu năzuința de a întoarce poezia la rădăcinile sale pure, neintimidat de mode și tendințe, Cezar Ivănescu a fost o conștiință neconcesivă și un autor de o exigență dizolvantă, adesea agresivă și turbulentă. Volumele sale, de la Rod (1968) la Sutrele muțeniei (1994), au impus un poet care a mers tot timpul în contra curentului, adâncindu-și, totodată, cu fiecare nouă carte, fixațiile într-o manieră redundantă, zgrunțuroasă, fanatizată de convingerea că „Poetul trebuie să-și recâștige condiția sa intemediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuțile muzicii și ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice și la rându-i emisie de pneumă (…)” (din Curs general de poezie). Oficiind, așadar, ca un mare preot al unui cult extinct, Cezar Ivănescu e un poet intens și vital, urmărit de-a lungul întregii sale opere de obsesia morții.
Antologiile ce cuprind corpusul poeziei ivănesciene, începând cu La Baaad (1996) și sfârșind cu recenta Copilăria lui Ario Paradis (2016, îngrijită și excelent prefațată de Bogdan Crețu), relevă un poet mistic, de o emoționantă puritate imnică, poate dificil de receptat azi; însă prin noblețea sa desuetă și prin mizele înalte (intangibile, de fapt) pe care și le stabilește, discursul lui Cezar Ivănescu este un moment de neocolit în istoria poeziei noastre de după 1960.”

Claudiu Komartin

Cenaclul Numele poetului a funcționat în perioada anilor 80-90, la București, pe lângă redacția revistei Luceafărul. Redactor la revista „Luceafărul”, Cezar Ivănescu a îndrumat cenaclul Numele poetului, frecventat de tineri scriitori precum: Gabriela Crețan, Mircea Șoncuteanu, Florentina Vișan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru Mandrea, Ion Marcel Fandalac, Mircea Drăgănescu, Petruț Pârvescu, Marian Constandache, Ion Munteanu.

 

Către discipoli (IV) 

Cezar Ivănescu

Pentru Gabriela şi Gelu

! i-am iubit pe cei ce m-au urît,
vecinic prigonit n-am omorît,
vecinic fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

! Suflet de cînd Lumea s-a-nceput,
Suflete cît Lumea şi mai mult,
Suflet fără ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

Suflet care toate cele poţi,
Lumea-ntreagă din ţîţîni s-o scoţi
pînă şi pe Domnul poţi să-l schimbi,
de ce-n Trupul meu bolnav te plimbi?
Suflete, ţi-i drag de trupul meu,
nu l-ai vinde nici pe Dumnezeu,
îndurare-te-ai chiar şi de el, –
trupul meu ca pulberea la fel
dar urnind doar el, firav, din loc
Roata Legii, un vîrtej de Foc,
Suflet fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

! azi cînd ştiu că sînteţi mai presus
decît Platon, Buddha sau Iisus,
oricare din Voi, discipol blînd,
galaxii cu sufletul mişcînd,
oprind Soarele pe cer şi-apoi
liberîndu-l oricare din voi,
voi înlănţuind ca într-un ştreang
şi Apocalipsă şi Big Bang,
voi şi voi rămînere-aţi mereu
pururea mirarea-n Dumnezeu,

azi vă rogu spun cu plîns ruga–,
parcă n-aş mai vie- şi n-aş mai vrea,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

Ioan Es. Pop

Ioan Es. Pop (n. 27 martie 1958, Vărai județul Maramureș) este un poet și publicist român. A absolvit în 1993 Facultatea de Filologie, secția limba și literatura română - limba și literatura engleză a Universității din Baia Mare.

Afilieri

Ca student activează în cenaclul "Nord" al revistei studențești omonime, fiind, între 1981 - 1983, și redactorul-șef al acestei publicații. Din 1987 participă sporadic la ședințele cenaclului "Universitas" din București, condus de criticul și profesorul Mircea Martin. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost editor-șef al "Ziarului de duminică", supliment al "Ziarului financiar", și editor senior al revistei „Descoperă”.

Volume și publicații

În 1994 debutează editorial cu volumul de poeme "Ieudul fără ieșire". Colaborează cu poezii la: "Luceafărul", "Nouăzeci", "Tribuna", "Astra", "Transilvania", "Contemporanul", "Vatra", "România literară", "Contrapunct", "Convorbiri literare" ș.a.

A publicat grupaje de poezie în "Revista Iberorrománica" (Madrid), "Asheville Poetry Review" (SUA) și în reviste literare din Irak, Iugoslavia și Suedia.

Ioan Es. Pop și Marius Chivu, Fețe jupuite. 12 interviuri, Casa de pariuri literare, 2015.

Ieudul fără ieșire, Ed. Cartea Românească, 1994; ediția a doua, Ed. Ninpress / Charmides, 2009

Porcec, Ed. Cartea Românească, 1996

Pantelimon 113 bis, Ed. Cartea Românească, 1999

Podul, antologie, Cartea Românească, 2000

Rugăciunea de antracit / The Anthracite Prayer, antologie bilingvă, Ed. Dacia, 2002

Petrecere de pietoni, Ed. Paralela 45, 2003

Confort 2 îmbunătățit (împreună cu Lucian Vasilescu), Ed. Publicațiilor pentru Străinătate, 2004

Lumile livide / The Livid Worlds, antologie bilingvă, Ed. Institutul Cultural Român, 2004

Și cei din urmă vor fi cei din urmă, volum bibliofil, 2007

No Exit, antologie, Ed. Corint, 2007^[1]

O căruță încărcată cu nimic (împreună cu Peter Srager, Robert Șerban), ediție bilingvă, Ed. Brumar, 2008

Unelte de dormit, Ed. Cartea Românească, 2011 ^[2][3]

Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, Editura Casa de Pariuri Literare, Colecția „Interviu”, București, 2015

Arta fricii, Charmides, 2016

sunt un bărbat singur

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi — numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe
deşarte — nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.

***

de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că sântem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să aşteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând,
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de
sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.

***

nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car
la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mâne pe el
în miez de noapte tocmai la şomcuta mare,
la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia
autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm
patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace
cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?
dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea
devreme,
n-o să mă mai trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca
asta.

şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală
dragul meu, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,
du-te să-l ajuţi să te ridice,
de trei zile zaci acolo fără suflare.
şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,
dragul nostru.