„Cezar Ivănescu (1941-2008) a fost unul dintre cei mai respectați poeți ai așa-numitului „grup orfic” din poezia anilor ‘70-‘90, reprezentând, în special alături de Mihai Ursachi (deși pot fi invocați ca autori înrudiți și Dan Laurențiu sau ultimul Ioanid Romanescu), o alternativă puternică și orgolioasă la neomodernismul primului val 60-ist.
Personaj dificil, pe cât de iubit de unii, pe atât de detestat de alții, „Don Cezar” a fost unul dintre protagoniștii vieții literare din ultimele decenii ale secolului trecut. Scriitor cu năzuința de a întoarce poezia la rădăcinile sale pure, neintimidat de mode și tendințe, Cezar Ivănescu a fost o conștiință neconcesivă și un autor de o exigență dizolvantă, adesea agresivă și turbulentă. Volumele sale, de la Rod (1968) la Sutrele muțeniei (1994), au impus un poet care a mers tot timpul în contra curentului, adâncindu-și, totodată, cu fiecare nouă carte, fixațiile într-o manieră redundantă, zgrunțuroasă, fanatizată de convingerea că „Poetul trebuie să-și recâștige condiția sa intemediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuțile muzicii și ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice și la rându-i emisie de pneumă (…)” (din Curs general de poezie). Oficiind, așadar, ca un mare preot al unui cult extinct, Cezar Ivănescu e un poet intens și vital, urmărit de-a lungul întregii sale opere de obsesia morții.
Antologiile ce cuprind corpusul poeziei ivănesciene, începând cu La Baaad (1996) și sfârșind cu recenta Copilăria lui Ario Paradis (2016, îngrijită și excelent prefațată de Bogdan Crețu), relevă un poet mistic, de o emoționantă puritate imnică, poate dificil de receptat azi; însă prin noblețea sa desuetă și prin mizele înalte (intangibile, de fapt) pe care și le stabilește, discursul lui Cezar Ivănescu este un moment de neocolit în istoria poeziei noastre de după 1960.”

Claudiu Komartin

Cenaclul Numele poetului a funcționat în perioada anilor 80-90, la București, pe lângă redacția revistei Luceafărul. Redactor la revista „Luceafărul”, Cezar Ivănescu a îndrumat cenaclul Numele poetului, frecventat de tineri scriitori precum: Gabriela Crețan, Mircea Șoncuteanu, Florentina Vișan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru Mandrea, Ion Marcel Fandalac, Mircea Drăgănescu, Petruț Pârvescu, Marian Constandache, Ion Munteanu.

 

Către discipoli (IV) 

Cezar Ivănescu

Pentru Gabriela şi Gelu

! i-am iubit pe cei ce m-au urît,
vecinic prigonit n-am omorît,
vecinic fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

! Suflet de cînd Lumea s-a-nceput,
Suflete cît Lumea şi mai mult,
Suflet fără ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

Suflet care toate cele poţi,
Lumea-ntreagă din ţîţîni s-o scoţi
pînă şi pe Domnul poţi să-l schimbi,
de ce-n Trupul meu bolnav te plimbi?
Suflete, ţi-i drag de trupul meu,
nu l-ai vinde nici pe Dumnezeu,
îndurare-te-ai chiar şi de el, –
trupul meu ca pulberea la fel
dar urnind doar el, firav, din loc
Roata Legii, un vîrtej de Foc,
Suflet fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

! azi cînd ştiu că sînteţi mai presus
decît Platon, Buddha sau Iisus,
oricare din Voi, discipol blînd,
galaxii cu sufletul mişcînd,
oprind Soarele pe cer şi-apoi
liberîndu-l oricare din voi,
voi înlănţuind ca într-un ştreang
şi Apocalipsă şi Big Bang,
voi şi voi rămînere-aţi mereu
pururea mirarea-n Dumnezeu,

azi vă rogu spun cu plîns ruga–,
parcă n-aş mai vie- şi n-aş mai vrea,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

Alexandru Muşina Ne Salută din Rai!..

(n. 1 iulie 1954, Sibiu - d. 19 iunie 2013) poet, eseist, publicist și editor român.

Budila-Express

 (fragmente)

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,

Cei care m-au înţeles

Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei

Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit

Şi-şi plimbă în soarele amiezii

Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.

(…)

Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe

Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi

Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi

Am consolta văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat

Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,

Cu pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi

Am violat Legea jucînd

Cărţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare

Principiul invizibil al demnităţii de sine.

(…)

Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce

Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi

Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat

Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi

Ne-am întors vii şi teferi seară de seară

În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!

Şi noi am ştiut, şi noi am iubit,

Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!

Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,

Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,

Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi

Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă peroanele

Pline de cioburi şi capace de bere,

Budila-Express ruginind nevăzut

Precum tinereţea, la încheieturi.

(…)

d) “OK” am zis

Şi am îmbătrînit.

(Alexandru Muşina, din “Antologia poeziei generaţiei ’80)