„Cezar Ivănescu (1941-2008) a fost unul dintre cei mai respectați poeți ai așa-numitului „grup orfic” din poezia anilor ‘70-‘90, reprezentând, în special alături de Mihai Ursachi (deși pot fi invocați ca autori înrudiți și Dan Laurențiu sau ultimul Ioanid Romanescu), o alternativă puternică și orgolioasă la neomodernismul primului val 60-ist.
Personaj dificil, pe cât de iubit de unii, pe atât de detestat de alții, „Don Cezar” a fost unul dintre protagoniștii vieții literare din ultimele decenii ale secolului trecut. Scriitor cu năzuința de a întoarce poezia la rădăcinile sale pure, neintimidat de mode și tendințe, Cezar Ivănescu a fost o conștiință neconcesivă și un autor de o exigență dizolvantă, adesea agresivă și turbulentă. Volumele sale, de la Rod (1968) la Sutrele muțeniei (1994), au impus un poet care a mers tot timpul în contra curentului, adâncindu-și, totodată, cu fiecare nouă carte, fixațiile într-o manieră redundantă, zgrunțuroasă, fanatizată de convingerea că „Poetul trebuie să-și recâștige condiția sa intemediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuțile muzicii și ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice și la rându-i emisie de pneumă (…)” (din Curs general de poezie). Oficiind, așadar, ca un mare preot al unui cult extinct, Cezar Ivănescu e un poet intens și vital, urmărit de-a lungul întregii sale opere de obsesia morții.
Antologiile ce cuprind corpusul poeziei ivănesciene, începând cu La Baaad (1996) și sfârșind cu recenta Copilăria lui Ario Paradis (2016, îngrijită și excelent prefațată de Bogdan Crețu), relevă un poet mistic, de o emoționantă puritate imnică, poate dificil de receptat azi; însă prin noblețea sa desuetă și prin mizele înalte (intangibile, de fapt) pe care și le stabilește, discursul lui Cezar Ivănescu este un moment de neocolit în istoria poeziei noastre de după 1960.”

Claudiu Komartin

Cenaclul Numele poetului a funcționat în perioada anilor 80-90, la București, pe lângă redacția revistei Luceafărul. Redactor la revista „Luceafărul”, Cezar Ivănescu a îndrumat cenaclul Numele poetului, frecventat de tineri scriitori precum: Gabriela Crețan, Mircea Șoncuteanu, Florentina Vișan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru Mandrea, Ion Marcel Fandalac, Mircea Drăgănescu, Petruț Pârvescu, Marian Constandache, Ion Munteanu.

 

Către discipoli (IV) 

Cezar Ivănescu

Pentru Gabriela şi Gelu

! i-am iubit pe cei ce m-au urît,
vecinic prigonit n-am omorît,
vecinic fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

! Suflet de cînd Lumea s-a-nceput,
Suflete cît Lumea şi mai mult,
Suflet fără ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

Suflet care toate cele poţi,
Lumea-ntreagă din ţîţîni s-o scoţi
pînă şi pe Domnul poţi să-l schimbi,
de ce-n Trupul meu bolnav te plimbi?
Suflete, ţi-i drag de trupul meu,
nu l-ai vinde nici pe Dumnezeu,
îndurare-te-ai chiar şi de el, –
trupul meu ca pulberea la fel
dar urnind doar el, firav, din loc
Roata Legii, un vîrtej de Foc,
Suflet fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

! azi cînd ştiu că sînteţi mai presus
decît Platon, Buddha sau Iisus,
oricare din Voi, discipol blînd,
galaxii cu sufletul mişcînd,
oprind Soarele pe cer şi-apoi
liberîndu-l oricare din voi,
voi înlănţuind ca într-un ştreang
şi Apocalipsă şi Big Bang,
voi şi voi rămînere-aţi mereu
pururea mirarea-n Dumnezeu,

azi vă rogu spun cu plîns ruga–,
parcă n-aş mai vie- şi n-aş mai vrea,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!

Maria Richi Ștefănescu

DATE BIOGRAFICE

Sunt Maria Richi Ștefănescu, născută la 8 septembrie 1948, în comuna Făgețelu, satul Plapcea, fost Păcala, jud. Olt, România. Am făcut școala primară în sat, gimnaziul la o distanță de 3 km, într-o altă comună Chilia, astăzi tot com Făgețelu, scoala fiind așezată pe valea râului Vedea. Liceul teoretic l-am făcut la 12 km de casă, în raiomul Vedea. Am urmat, apoi, Facultatea de Fizică la Universitatea București și am devenit profesor. Am fost profesor la Liceul de Construcții din Slobozia, Ialomița, un număr de 37 de ani.  În prezent sunt pensionară. Am publicat în multiple cenacluri literare, am participat la cinci analogii, deja publicate. Din creația mea câteva poezii au văzut tiparul în antologii, îndemnată de colegii poeți, cărăra le-a plăcut și au apreciat poezia mea. Multe nu au văzut lumina tiparului dar este timp… Iată câteva din titlurile antologiilor:

1. Zborul frunzelor în ceruri,  Editura Editgraph-Buzău ;

2. Surâsuri înlăcrimate, Editura Vital Prevent Edit;

3. Speranța în versuri, Editura  Editgrph-Buzău;

4. Gânduri dintre anotimpuri,  Editura Hoffman;

5. Fel de fel de stihuri, Editura Hoffman.

Voi prezenta o parte a creației cu vorbele pe care le spunea prof. dr. Rădulescu Mihaela în antologia Zborul frunzelor în ceruri: ,,Creația sa este o proiecție nostalgică a zbuciumului interior, e o confesiune lirică de o intensitate aparte. Poeta nu se abandonează neantului, ea renaște asemenea păsării Pheonix, din propria ardere.

Poemele sale sunt emblematice în ceea ce privește un spirit inzestrat cu putere și credință.”

Am un număr de peste 400 de poezii în așteptare. Nu au fost date la tipar. Acum lucrez la o autobiografie care se vrea altceva, mai degrabă, ținând cont de plimbările prin diverse țări din  Europa și din Asia, un jurnal poetic al acestor călătorii, de la Marea Neagră la Marea Nordului, de la Marea Mediterană la Marea Baltică, de la Marea Egee  la Oceanul Atlantic.

Ecou pe cornul Lunii

Apusul să-l aștepți în zori sau chiar în noapte

Pe boltă-n miez de noapte e răsăritul lumii

În gânduri o tăcere, iar în tăcere șoapte

În noapte să auzi ecou pe cornul Lunii.

Pe gânduri scriu cu gheață, în lumea de tăceri

De cornul rece-al Lunii, stelele iau aminte

Pe creste bată vânturi, zăpezi în adieri

O lume regăsesc în gheața de cuvinte.

Din ochii plânși oceane din lacrimă să strângi

În maluri când bat valuri, doruri în ele frâng

La marginile zării steluțe-n dor să ningi

Căci în copilărie am învățat să plâng.

2016-11-07

Ploia

Noaptea în mine-a  pătruns

Vântul prin gânduri de om

Toți norii noaptea au plâns

Le auzeam plânsul în somn.

Înscris pe-o geană-am găsit

O frunză prin ploaia pustie

În ochi o rană să închid

Să-i leagăn iubirea prin vie.

Pe-o frunză ploaia a scris

C-o sărută vântul nebunul,

Prin lacrimi ploaia mi-a zis

Că-i fură lacrimi cu pumnul.

Să-i mângâi durerea de pot

Vorbind cu vântul în șoapte

Din inimă durerea să-i scot

În noapte s-o apăr de moarte.

2016-11-08

Visul se amână…

Când brațele mele țin spini

În pocale mai curge veninul

Prin inimă ascunse sunt vini

Tăcerea le-aude suspinul.

Prin gânduri o zarea trecând

Sub geană o lacrimă blândă

S-audă ochii mei fredonând

Stau zorii cu Luna la pândă.

Se stinge iubirea sub geană

Pe rază un gând cu-amăgiri

Dragostea azi se destramă

Doar focul mai arde-n priviri.

Pe norii cu gândul plângând

Amintirea în cuvinte rămână

În uitare e-un suflet flămând

Iar visul pe mâine se-amână.

2016-11-10

Scrutând de dor depărtarea

Când parfumul din flori cântă vieții o simfonie

În lumină pe cer stele prin ardere șoptesc

Speranța din verdele frunzei te îmbie

Sub argintul Lunii iubesc.

Noaptea când iubirea e-n zbor pe aripi divine

De tine sunt scrise-n cărți, poezii și povești

Prin gânduri aleargă, o speranță de bine

E viața frumoasă, dacă știi s-o trăiești.

În zbor lin cocorii din toamna cu zarea senină

Peste mări agitate așteptând înserarea

Cu gândul curat în zbor se închină

Scrutând de dor depărtarea.

2016-11-13

Izvorul din piatră

Cad frunzele-n vânt prin vârtejuri fac roată

În lacrima lor sclipesc stele din paradis

Când vâltoarea pe drumuri le poartă

În noapte, iubirea-i de vis.

Albatroșii în zbor trec peste munții cu dor

Se lasă noaptea mult prea devreme

Cade roua în zori din lacrima lor

Iubirea, cu cântec să cheme.

Din vise când zboară gândul, mai sus să te uiți

Ridică-ți ochii să vezi cerul plin de safire

Pianul toamnei cântă, tu să-l asculți

Prin cântec ți-aduce iubire.

Toamna ascunde tăcerea în gânduri de frunze

Pe unde un cântec îți poartă trăirea

Când toamna-i aleasă de muze

Izvorul din piatră-i iubirea.

2016-11-17

Pentru tine

Dimineți la izvoare ciutele vin să se-adape

Stânca vieții bate rece la margi de ape

Pentru tine lumina din creste coboară

Vălul ceții îl ridică și-l zboară.

Se înroșesc flori de maci pe maluri de grabă

Se privesc ciutele în oglindă prin apă

Pentru tine lumini se împletesc

De dor undele apei vorbesc.

Mi-e însetat dorul în ape de râu pentru tine

Când prin lumini curge timpul de mâine

Dar în timp nu-i secunda trecută

Lângă tine nu-i viața pierdută.

2016-11-21

Doar lângă tine…

Stăm pe iarbă cu rouă divină

Setea la izvoare ne-o potolim

Când cerul aprinde-o lumină

Viața-i darul pe care-l iubim.

De Soare, Ceahlăul era agățat

Priveau copiii nemărginita zare

Când spre poale noi am plecat

Curgea cerul ploaia cea mare.

În ploaie cerul dădu-se un sfat

Sânge roșu prin vene ne curge

Pe drumul vieții atunci am aflat

Doar lângă tine iubirea învinge.

2016-11-20

O taină în șoapte de dor…

În norii albi, foc aprins ochii plânși vor să vadă,

Trece o doină în amurg, cântă în zări o baladă

Doruri legănate curg prin valuri reci înspumate

Amintind că toamna pleacă încet dar departe.

Pe aripi de vultur doruri trec peste munte

În culoare de dor iubirea sărută visul pe frunte

Ce alean are un dor mai puternic prin cântec

Care glas al iubirii e-n suflet descântec?

                                  

Rugăciunea prin cuvinte dă speranță prin zori

Care dor noaptea-n vis e-n petale roua pe flori

Ce plăcere e-n zori, care dor am să-l simt

Care dor e tăcere, care plâns e alint?

Prin ce noapte nebună, gândul Lunii iubește,

Din ce arderi iubirea doar de doruri vorbește?

Prin ce zări timpul zboară, în ce zbor e-o risipă

Care taină, în șoaptă de dor, se disipă?

2016-11-28