„Cezar
Ivănescu (1941-2008) a fost unul dintre cei mai respectați poeți ai
așa-numitului „grup orfic” din poezia anilor ‘70-‘90, reprezentând, în special
alături de Mihai Ursachi (deși pot fi invocați ca autori înrudiți și Dan
Laurențiu sau ultimul Ioanid Romanescu), o alternativă puternică și orgolioasă
la neomodernismul primului val 60-ist.
Personaj dificil, pe cât de iubit de unii, pe atât de detestat de alții, „Don
Cezar” a fost unul dintre protagoniștii vieții literare din ultimele decenii
ale secolului trecut. Scriitor cu năzuința de a întoarce poezia la rădăcinile
sale pure, neintimidat de mode și tendințe, Cezar Ivănescu a fost o conștiință
neconcesivă și un autor de o exigență dizolvantă, adesea agresivă și
turbulentă. Volumele sale, de la Rod (1968)
la Sutrele muțeniei (1994), au impus
un poet care a mers tot timpul în contra curentului, adâncindu-și, totodată, cu
fiecare nouă carte, fixațiile într-o manieră redundantă, zgrunțuroasă,
fanatizată de convingerea că „Poetul trebuie să-și recâștige condiția sa
intemediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a
fost, o artă magică unind virtuțile muzicii și ale cuvântului în act ritual,
viu, receptacol al pneumei cosmice și la rându-i emisie de pneumă (…)” (din Curs general de poezie). Oficiind,
așadar, ca un mare preot al unui cult extinct, Cezar Ivănescu e un poet intens
și vital, urmărit de-a lungul întregii sale opere de obsesia morții.
Antologiile ce cuprind corpusul poeziei ivănesciene, începând cu La Baaad (1996) și sfârșind cu
recenta Copilăria lui Ario Paradis (2016,
îngrijită și excelent prefațată de Bogdan Crețu), relevă un poet mistic, de o
emoționantă puritate imnică, poate dificil de receptat azi; însă prin noblețea
sa desuetă și prin mizele înalte (intangibile, de fapt) pe care și le
stabilește, discursul lui Cezar Ivănescu este un moment de neocolit în istoria
poeziei noastre de după 1960.”
Claudiu Komartin
Cenaclul
Numele poetului a funcționat în perioada anilor 80-90, la București, pe lângă
redacția revistei Luceafărul. Redactor la revista „Luceafărul”, Cezar Ivănescu
a îndrumat cenaclul , frecventat de tineri scriitori precum: , Mircea Șoncuteanu, Florentina Vișan, Delia Dună,
Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru Mandrea, Ion
Marcel Fandalac, Mircea Drăgănescu, , , Ion Munteanu.
Către
discipoli (IV)
Cezar
Ivănescu
Pentru Gabriela şi Gelu
! i-am iubit pe cei ce m-au urît,
vecinic prigonit n-am omorît,
vecinic fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!
! Suflet de cînd Lumea s-a-nceput,
Suflete cît Lumea şi mai mult,
Suflet fără ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!
Suflet care toate cele poţi,
Lumea-ntreagă din ţîţîni s-o scoţi
pînă şi pe Domnul poţi să-l schimbi,
de ce-n Trupul meu bolnav te plimbi?
Suflete, ţi-i drag de trupul meu,
nu l-ai vinde nici pe Dumnezeu,
îndurare-te-ai chiar şi de el, –
trupul meu ca pulberea la fel
dar urnind doar el, firav, din loc
Roata Legii, un vîrtej de Foc,
Suflet fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!
! azi cînd ştiu că sînteţi mai presus
decît Platon, Buddha sau Iisus,
oricare din Voi, discipol blînd,
galaxii cu sufletul mişcînd,
oprind Soarele pe cer şi-apoi
liberîndu-l oricare din voi,
voi înlănţuind ca într-un ştreang
şi Apocalipsă şi Big Bang,
voi şi voi rămînere-aţi mereu
pururea mirarea-n Dumnezeu,
azi vă rogu spun cu plîns ruga–,
parcă n-aş mai vie- şi n-aş mai vrea,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc!
