Constantin Pădureanu

                                               

MANDA  CIUNGA

  

Manda Pascu, zisă Ciunga, era

O femeie de şaizeci şi cinci de ani.

Porecla îi venea de la palma

Dreaptă la care avea tăiate

Primele patru degete şi din care

Îi rămăsese întreg doar degetul mic.

Necazul s-a întâmplat,  demult,

În tinereţea ei, înainte de Crăciun.

Dinu Pascu a venit acasă mort

De beat şi a început scandalul

I-a spus Mandei că o să vină

În peţit Vasile Stăncuţă.

Dar ea a răspuns că nu-i place,

Că e urât şi crecănat, chiar

Dacă are 30 de pogoane de pământ

Şi este singur la părinţi.

Mai bine pleacă în lumea largă

La nimeni să nu-i fie dragă

Dinu a luat un topor care

Era lângă parmalâc, a prins-o

Şi a întrebat-o dacă îl ia

Pe Vasile, că, dacă nu, el îi

                                      taie o mână.

Nevasta şi cele trei surori mai mici

Priveau înspăimântate şi plângeau.

Ochii îi sticleau şi toporul îi

                                        lucea în mână.

Manda a dat să scape din strânsoarea lui,

Dar degeaba că n-avea snagă în ea.

A târât-o până la un chituc de lemn,

I-a pus mâna dreaptă pe el,

A izbit cu toporul

Şi a căzut nenorocirea peste viaţa ei.

A început să urle de durere

Şi au sărit vecinii

Însă era prea târziu,

Nimic nu mai putea fi

Ca înainte.

A venit Rada Bărbucică, moaşa,

Şi i-a oblojit mâna,

Dar, la scurtă vreme, i s-a obrintit

Şi abia spre primăvară s-a vindecat.

Dinu Pascu dăduse în darul beţiei

S-a făcut pocăit şi a început să citească

Biblia.

Manda Ciunga nu l-a mai privit

În ochi toată viaţa ei,

Pentru că o mutilase şi trebuia

Să se arânească doar cu o mână.

Nici la moartea lui n-a fost.

Ea, săraca, a rămas să-şi tragă

Păcatele.

Muncind, cu ziua pe la unul şi pe la altul

Prin sat.

La fântână scotea apă cu greu,

Şi, dacă nu apărea cineva să-i

Tragă găleata, se ajuta şi cu dreapta.

Dar ce folos că nu avea

Prea mare putere în degetul mic

Şi ciotul rămas din cel mare.

Primăvara era pe câmp şi prin pădure,

Să culeagă: ghiocei, iarbă mare, tufa iepurelui,

Tămâioare, viorele, ciuperci, fragi, coarne, mure,

Afine, coacăze, porumbe, agreşe, măceşe şi flori.

Şi se ducea cu ele în Coveia şi le vindea

La Piaţa Mare sau pe Unirii.

Vara mergea la grădina ceapeului

La strâns: roşii, castraveţi, dovlecei, ardei,

Vinete, cartofi, pepeni şi lubeniţe.

Toamna, o luau oamenii, mai mult din milă,

La vii, la cules

Manda Ciunga stă la marginea

Rudarilor Olteniei, în conacul boieresc,

Cum   zicea de parigorie,

Care era, de fapt, doar o odăiţă

Cu pământ pe jos şi cu o singura fereastră,

Dar şi-n aia pusese tablă, că i se urâse de câte ori

Îi spărsese geamul beţivanul de Costică Vârâceanu,

Ibovnicul ei.

În odăiţă, avea un pat de lemn

Cu rogojină pe el, lada cu zestre

Din care mai rămăseseră:

Scurteica, ţoalele de moarte şi o cergă peticită.

Două scăunele, o măsuţă

Cu trei picioare şi o lampă de sticlă

Numărul cinci.

Seara, Manda Ciunga se opri

În răscruci, la Cucu, la taină, cu femeile,

Să mai afle şi ea ce se mai întâmplă în sat.

Era rea de gură, avea numai

Arţaguri şi pârţaguri şi arunca

Vorbele  cu nemiluita.

Femeile o evitau şi nu-şi

Prindeau mintea cu ea,

Că o ştiau şompalie,

Sămânţă a dracu şi

Sărită de pe fix

Pe linie, venind dinspre grădiniţă,

Cobora un om.

Mergea încet şi călca apăsat,

Bălăbănindu-şi mâinile pe lângă corp,

Ca militarii.

Manda Ciunga îşi duse mâna

Streaşină la ochi şi întrebă:

-         Al cui este, fă, muică, crecănatul ăla ?

Ia, ia, ia uite ce urât merge…Doamne !

Şi se închină.

-         Păi, nu e Georgică Timidai, nepotu dumitale,

Zise Lina lui Ion Tizu

Bucuroasă că a prins-o la cotitură

Şi o strânge cu uşa.

-         Daaaa! Dacă, da e frumos şi îi şade bine.

COLECTIVIZAREA FORȚATĂ

Pe vremea colectivizării, Gogu Ocroteală

Din Rudarii Olteniei s-a băgat, să-i ajute

Pe cei de la raion și alerga prin sat

Zi și noapte să-i forțeze pe oameni

Să se înscrie la Gospodăria Agricolă Colectivă

”Drumul lui Lenin.”

Venise și unu Călinescu, avea un nas lung

 Și purta un șal roșu.

Ăla umbla prin sat și făcea un C pe poartă,

Adică, pentru el, însemna că te-ai trecut la

Colectivă.

Dacă nu-l aveai pe C pe poartă,

Te chema cu cererea de intrare

Și trebuia să plătești și o taxa de 25 de lei.

Pe atunci era o sumă mare.

Ocroteală era cățelușul lui și toată

Ziua se gudura pe lângă pulpana

Ăluia.

Și-l informa de tot ce mișcă în sat.

Umblau de două luni după Nicu Ascunseanu

Cel mai bogat din sat: 35 de pogoane

De pământ, car cu boi, cazan cu țuică,

Treierătoare și cea mai răsărită casă.

Îl urmăreau și nu-l găseau deloc.

Ăsta stătea pitulat prin pădurea Ivănoaia,

Departe de sat, în apropiere de Palilula.

Într-o noapte, venise acasă după provizii

De mâncare și după schimburi de haine.

Și l-au prins, nu mai avea unde să fugă.

Erau și trei milițieni înarmați.

Au deschis poarta și au băgat dubița neagră

În curte.

Nevastă-sa și cele trei fete mărunțele

                                                            au început să plângă.

Au crezut că îl arestează și îl duc la Bug

Ca pe Pârvu lui Ureche.

L-au suit în mașină și au plecat.

Ocroteală, care n-avea nici în clin, nici

În mânecă cu colectivizarea forțată a

Agriculturii, a început presiunea și

Intimidarea:

-         Te treci, Nicule?

-         Nu, mârâia Ascunseanu.

Dacă ar fi fost doar ei doi,

I-ar fi pus mâna în gât și l-ar fi sugrumat.

Dar așa a înghițit în sec și un milițian

L-a lovit cu patul armei peste față

    -    Stai jos pe banchetă, banditule, s-a răstit Ocroteală

Era și el om din sat și se purta așa ?!

S-a așezat.

,,Legați-l la ochi,, și l-a legat milițianul

Care îl bătuse.

Pe urmă către Călinescu:

-         Tov. instructor, eu zic să-l ducem la Calafat,

Să-l aruncăm în Dunăre și scăpăm de el.

-         Așa e bine, tovule, i-a răspuns ăla.

Au mers toată noaptea și dinspre ziuă

                                                            l-au dat jos.

L-au dezlegat la ochi și a privit

Înaintea lui.

Nicu Ascunseanu și-a făcut scurt socotelile:

“Doamne! Ăștia m-aruncă în Dunăre și

Îmi rămân nevasta și cele trei fetițe

Pe drumuri.”

-         Te treci, bă, banditule ? l-a înghiontit Ocroteală.

-         Mă trec…

-         Bine. Hai în mașină.

În dubița neagră, Nicu Ascunseanu a semnat

Cererea de intrare în colectivă și în

Câteva minute l-au dus acasă,

Au deschis ușa și l-au îmbrâncit

În fața porții.

Atunci, și-a dat seama Nicu Ascunseanu

Că îl plimbaseră toată noaptea pe

Câmp și prin sat și a înțeles că

De fapt Dunărea era Jiul…  

     

PĂTRU URSU

Moș Pătru Ursu se descurca din greu

După ce îi murise nevasta, Tudora.

Cei doi băieți erau însurați și la

                                                    casele lor.

Unul în Braniște și altul în Livezi

Se duseseră în averile muierilor

Măgari închiriați.

Dar pe bătrân nu-l deranjau deloc

Bârfele.

Gura lumii numai pământul galben o astupă.

Intră în bucătărie și trase un păhărel

                                                             de țuică.

Azi, trebuia să-l caute poștașul cu pensia.

Lucrase la cefereu, la gara din Rudarii Olteniei,

Ca acar.

Deși trecuse de 70 de ani, Pătru se ținea drept

Și trecea pe linie țanțoș și fudul,

Că el era pensionar de stat.

Era în august și pe 25 ale fiecărei luni

Primea banii, că lucrase în a doua

armată a țării.

Nu rămăsese în agricultură.

“De bine, de rău, gândi el, trece luna

Și primesc 500.000 de lei. Ce sunt de ici,

                                                        de colo,

De lepădat ?!

Ori am ca Ilie Treanță 65.000 de la ceape

Nu merge, taică, eu am muncit

Patruzeci de ani la calea ferată, nu glumă.”

Pătru ieși în curte și se duse la gardul

Vecinului său, Nicolae Streche, cu care

Nu mai vorbise de o săptămână.

-         Colae, Colae, ia vino, neică, până încoa.

Omul apăru cu o bucată de brânză

În mână.

Și mânca din ea, doar ce se ridicase

                                                            de la masă.

Mai era puțin și se apropia de prânz.

     -     Bă, Colae, o visai pe dadă ta, Tudora

            Era veselă și mă întreba:

           “Bă, Pătrule, ce mai face Colae al nostru ?”

            Și venii să-ți spui și să mai discutăm

            Și noi ca oamenii: una, alta și ailaltă.

-         Eram la masă și mă deranjași!

Răzdania mă-sii de treabă azi și mâine

     -    Hoooo, bă, ce ți se strășună așa din senin,

           Te supărași și ți se ține din puțin.

           Parcă ai avea nas de ceară, zău așa

           Nu poate omu să schimbe cu tine o vorbă,

           Că gata îți sări muștaru.

     -     Bine, bine, spune, cu mata oricum

           Aș da-o tot n-o scot la cap și n-o nimeresc

                                                                      pe a bună.

           Da, te ascult.

     -     Iote de ce te strigai eu...

            Nu mai vreau calu și căruța, să mă reped

            Până la nenea în vale, în Gabru,

            Să duc niște bulendre până-n sară

            Dă-mi ăl măgar, că e mai bine.

-         Te treziși târziu, moș Pătrule,

Acu plecă socru meu cu el în deal,

La târlă.

Nu-și termină răspunsul, că dinspre grădină

                                                                        se auzi:

-         I-ha, I-ha, I-ha, I-ha, I-ha, I-ha, I-ha.

Atunci, bătrânul se ridică pe gard,

Văzu măgarul și zise:

-         Bă, Colae, ăla di colo, de la nuc

Nu e măgarul tău ?!

-         Ba da, dar acolo îl leg eu

Când nu vreau să-l dau...

                                   04.12.2012 Craiova